Ziceam odata ca soferia de cursa lunga e un mod de a-ti trai viata, nu o meserie in sine.
Revin si confirm aceasta afirmatie. Noi ne traim viata trecand pe langa... multe. Poate chiar si pe langa propria viata.
In cursa asta am mai ratat un eveniment, trist ce-i drept dar inevitabil din punct de vedere omenesc. Am participat de la distanta la disparitia si inmormantarea nasei mele de botez.
Ce poti face ? viata nu-si face planurile dupa noi. Suntem noi cei obligati sa ne supunem ei.

Am plecat intr-o luni dupaamiaza dupa multe peripetii. Asa ca la noi, e o problema totdeauna. De data asta a fost o neintelegere in ceea ce priveste organizarea cursei si banii necesari pentru transport.
Dupa ce s-au edificat cei in drept ne -au dat banii necesari pentru alimentari si taxe de drum pana la destinatia finala. Banii de intoarcere trebuia sa-i incasam de la beneficiari.
Asta e transportul in unele firme. Un obiect secundar de activitate.
Ne multumim cu faptul ca suntem pe drum spre destinatie si parcurgem cei 177 km intre Cluj si Bors in minimul de timp. Adica 3:30h. asta cu o pauza de spalat camionul. O operatiune care se cerea cam demult timp. Ca o paranteza, nu stiu cum reusesc cei din vest sa-si tina camioanele lustruite tot timpul. Sau stiu si nu vreau sa gandesc asa departe ?
Am iesit din tara in jurul orei 19:00 si s-a schimbat peisajul, cel putin in ceea ce priveste drumul. Oricat de mult nu as vrea sa recunosc, vestul europei incepe cu Ungaria.
Drumuri cu mult mai bine intretinute, semnalizate corespunzator. Au chiar si mult mai multi km de autostrada, desi e o tara mai mica decat a noastra. O fi ceva in spiritul lor de organizare. Asta se vede si in localitatile traversate pe N4 spre Budapesta. un drum cu destul de multe localitati pe traseul lui. Localitati curate si intr-un fel luminoase, desi era vremea inserarii.

Nu trece mult timp si ajungem pe A5 spre Budapesta unde trebuie sa o luam pe A0 si in continuare pe A7 spre Nagykanizsa si iesirea in Slovenia. Cei 520 km cat ii parcurgem prin Ungaria ne fac sa uitam drumul proaspat carpit din tara, trecerile la nivel cu calea ferata, dezastruoase si emotiile prin care am trecut la intrarea in Ungaria. (Totdeauna iti pot rezerva o surpriza prietenii si vecinii nostri.)

Pe acea portiune de drum, national 4 am prins acest apus superb. Parca ne chema sa urmam calea luminoasa. Ei bine am incercat macar. Nu am reusit sa tinem pasul cu apusul cred ca din cauza limitatorului de viteza, dar tot spre vest am tinut-o. Mai domol ce-i drept asa ca ne-a si ajuns noaptea pe drum.

Surpriza a venit din patea farului din stanga al camionului. Neavand treaba noaptea pana atunci cu el nu ziceai ca-i chior. Dar s-a dovedit a fi. Dupa multe runde de reglaje, fine, mai putin fine si de-a dreptul grosiere, ne-am resemnat ca nu prea avem ce-i face. Solutiile ar fi sa cumparam altul sau sa mergem cu faza lunga. Pe faza lunga mai vedeam ceva. Dar aveau o problema cei de pe celalalt sens. Asa ca am orbecait noi cu farul din dreapta si am tot dat cu presupusul de ce nu vede si celalalt. Nu avem prieteni oculisti auto niciunul sa-i sunam. Asa ca am ramas cu intrebarea fara raspuns corect. La prima solutie am renuntat cand am dat raportul acasa, telefonic si ni s-a spus ca e criza.
Aveam sa aflam la locul de incarcare pentru retur, adevarul. Aici am avut doua zile libere in care l-am disecat. Cineva a vrut cu tot dinadinsul sa vada mai bine noaptea si a folosit becuri de putere mai mare. A reusit sa-i arda oglinda elementului de faza scurta.

Am folosit si eu faimosul "drum" surpriza

Drumuri Europene



Ziua incepe cu deplasarea la locul de parcare.

Mi se spusese cu o seara inainte ca voi merge la incarcat la Suseni, Harghita. Ajuns la birou dispecerul imi spune ca de fapt sunt doua incarcari. Una asa cum stiam la Suseni si cea de a doua la Medias. Cu descarcari la Corbera, Spania si Lisabona, Portugalia.

Fac repede o inspectie sumara a camionului, ii inlocuiesc un bec ars si sunt gata de drum. Bineanteles ca nu am plecat asa repede cum ma asteptam. Dispecerul mi-a cautat o incarcare si a gasit una, Triteni, Cluj la Odorheiu Secuiesc.

In jurul orei 11:30 sunt pe drum spre incarcare. Asta dupa ce am alimentat si mi-am luat obligatoria Rovigneta.

Primii 60 km sunt parcursi intr-un ritm onorabil, adica o medie de 55 km/h. Urmeaza 15 km de drum judetean. Ei astia nu-i mai pot strabate decat cu dintii stransi (sa nu-mi musc limba) si cu o viteza ceva mai mare decat a unei carute. Pe langa faptul ca drumul e asa cum e si-au mai gasit si cei de la Consiliul judetean sa deschida santiere pe drum. Nu ar fi rau ca idee, sa-l mai repare, dar poate se mai si gandesc la cei care chiar au treaba pe drumuri. De exemplu ar putea semnaliza din timp lucrarile sa nu te trezrsti cu utilajele si echipa de muncasi fata in fata pe nepregatite. Ar putea totodata sa dirijeze putin traficul, mai ales unde santierul se intinde pe mai multe curbe fara vizibilitate. Ei dar poate vreau si eu prea multe. Tot uit in ce tara traiesc.

Ajung in jurul orei 13:30, totusi la incarcare. Aici mi se spune ca e o procedura mai elaborata de prezentare si asteptare. Adica mergi la poarta si-ti silabisesti nr de inmatriculare al atelajului, urmeaza sa astepti pret de ½ de ora confirmarea programarii la incarcare. Poti astepta la poarta sau in cabina. Prefer varianta nr 2. Dupa ce trece perioada de asteptare ma prezint din nou la poarta. Uf! am scapat. Aveam programare si s-a si confirmat. Urmeaza sa ne cheme in ordinea in care am fost inscrisi pe ciorna portarului si sa fim indrumati catre biroul livrari. Alte 15 minute pierdute. Cu dispozitia de livrare fug la poarta. Ei iarasi ma grabesc! Nu pot fi inscris in registrul de poarta decat in ordinea numerelor dispozitiilor de livrare si unul din colegi o fi avut neinspirata idee sa intre pe la baie. Uite asa tine o sarja de 6 oameni, care ar vrea sa munceasca, degeaba. Apare intr-un final, suntem intabulati si ni se spune ca iar trebuie sa asteptam, sa iasa masinile care tocmai incarca. Avem aceleasi doua variamte de asteptare. Iar o aleg pe a doua. Dupa ce mai astept cca 45 minute imi vine in sfarsit randul sa intru la incarcare. Aici lucrurile merg mai repede. Parchez unde-mi spune muncitorul mobil (de pe stivuitor), dau sa ridic prelata pe ambele parti. Era acos cablul si descheiata din fata si spate (ma si mir ca nu a luat-o vantu’). Stivuitoristul imi spune ca daca vreau si mi-e buna podeaua o incarca prin dreapta. Bineanteles ca-s de acord. O leg repede pe stanga, pana mai e la locul ei. Imi tranteste 20 de paleti cu caramida si-mi spune sa leg primul si ultimul rand de paleti. Ma execut rapid si cu prelata sustinuta de scanduri si obloanele deschise, defilez prin fata geamului doamnei de la livrari. Era de stiut ca fac o greseala. Procedura spunea ca trebuie sa opresc in dreptul ferestrei sa cobor si sa-i dau documentul pentru a putea constata ca e acelasi utilizator. Uff! Multe mai sunt. M-a iertat ca sunt nou pe la ei si s-a multumit cu confirmarea din partea portarului ca marfa e legata si sunt 20 de paleti.

Asa luat totul impreuna am pierdut cca 3 ½ h, am iesit in jurul orei 17:00 de la incarcat si am repetat aventura pana la celebrul E60. De data asta mai incet ca imi era mila de cum plangeau suspensiile atelajului.

Pe E60 cu vectorul Campia Turzii, Targu Mures, ma rog Ungheni. De la Ungheni incepe celebra centura a Targu Muresului.

Aici a mers mai bine. Portiunea asta de drum are un asfalt mai de calitate, dar si o gramada de localitati intinse pe marginea soselei. Nu ar fi asa o mare problema cu localitatile astea daca nu ar sta si radarele si tot felul de emanatii ale unor agentii guvernamentale in locurile cele mai ciudate. Astfel un radar care viza vitezomanii care strabateau localitatea Chetani, oprea pe cei cazuti in plasa imediat dupa un pod. Drumul neavand un acostament destul de lat, era clar ca incurcau traficul. Dar ei nu-si faceau probleme in privinta asta. Cred ca din punctul lor de vedere era o binevenita si chiar profilactica reducere a vitezei de deplasare. Un echipaj al celebrei “Capra cu trei iezi” erau intr-o postura asemanatoare. Astia opreau intr-un refugiu mic intr-o curba fara vizibilitate. Dar cireasa de pe tort venea mai tarziu, aproape de centura pomenita mai sus. In localitatea Recea. Are aceasta localitate o lungime decenta pe marginea soselei. In compensarea acestui fapt, e detinatoarea si a unui pod si acesta apartine la randul lui de iubitul CNADN. Ei aici lucrurile stateau cam asa.

Au decis cei de la drumuri ca podul ar cam avea nevoie de repararea stratului asfaltic de uzura. Asta e bine ca au decis pentru ca avea intradevar nevoie de reparatii. Au mai gasit ceva fonduri si s-au pus pe treaba. Dar cum se stie munca e facuta pentru masini si calculatoare nu pentru om. Deci atata timp cat a functionat utilajul de frezat a tinut si entuziasmul muncitorilor. Cand am ajuns eu in raza de actiune a echipei, adica la vreo 500m de lucrare (bineinteles nesemnalizata din timp, ca n-or fi astia mai cu mot) entuziasmul era aproape nul. Am dedus asta dupa sirul de platitori de Rovigneta, care asteptau eliberarea unicei benzi de circulatie lasata libera. Am stat destul de rabdator sa-mi vina randul la trecutul prin strunga ,sau cum s-o numi acea stramtoare. Cand am fost destul de aproape sa pot deslusi ce se intampla am inteles . Adica echipa de muncitori in frunte cu cel care ar fi trebuit sa-i coordoneze stateau rezemati de balustrada podului. Totusi pe partea pe care nu se circula, e de evidentiat asta. De o parte a podului, ca si baricada foloseau masina de frezat, iar de cealalta parte utilizau pe acelasi post basculanta cu asfalt fumegand. Semn ca dragonul nu doarme. Podul era frezat pe toata suprafata si pe o adancime de 5-6 cm cu muchii drepte. Asta cu muchiile cred ca o fac intentionat ca sa stii ca se lucreaza in zona. Exceptie de la regula cu angajatii la STAT erau dirijorii de trafic, cu paletele bicolore, rosu/verde si dotati cu statii. Astia schimbau replici hazlii cu privire la lungimea coloanei de masini de partea fiecaruia, daca tot puteau comunica pe unde hertziene. Si cred ca mai era un angajat de proba care sigur a pierdut din punctaj, pentru ca folosea o matura din nuiele pentru a ridica praful din groapa cu pricina tocmai in fata destinsului auditoriu, rezemat. Cand am ajuns in dreptul lor i-am salutat i-am fotografiat si le-am urat sedere placuta pe banii nostri. Gest de o obraznicie rara din partea mea. Am avut ce auzi. Ei ei erau mai multi si trebuie sa recunosc, mai inspirati in urari. Asa- mi trebuie. Sa ma invat minte si sa tac data viitoare, daca pot.

Baricada din utilaje.



Se vede ca au o adresare concertata asupra impertinentului. Deci spiritul de echipa nu-i mort, il mai au.




Ei spera ca intr-o zi vor vedea unde le sunt banii. Dar asa a zis si orbul, “o sa vedem….” si a mai vazut…..



Dar poate intradevar sunt rau. Cred ca dupa doua zile de umblat aiurea prin tara acea groapa va fi astupata. Voi vedea…..

Mergand mai departe am trecut de faimosul sens giratoriu de la Aeroportul Targu Mures la care e bine sa-i retii bine coordonatele si raza de virare daca iti trece prin cap sa treci pe aici naoptea. Urma o alta lucrare inceputa, adica era doar decopertata suprafata de rulare. De data asta era doar pe un sens intr-o curba si am gasit si probabil unicul set de indicatoare de lucrari, reducere a vitezei si pierdere a prioritatii, care il are o regionala judeteana de drumuri. Deci ar trebui sa-mi fie rusine ca am avut gandul marsav ca ar fi fost predate toate la fier vechi. Si aici erau doi dirijori de circulatie plictisiti.




Pe cand am ajuns in treapta superioara de viteza, a trebuit sa reduc din nou. Intram pe centura Ungheni, Acatari. Un drum de cca 13km, plin de curbe stranse, localitati cu multe turisme fara loc de oprire/parcare nici macar pe acostament si un asfalt de cosmar. Pomenesc de acostament, dar cred ca e doar un termen inventat special pentru legislatie si pentru proiectanti, pentru ca nu prea apare fizic pe drumurile din Romania. In ceea ce privesc gropile stil crater ele exista fizic, am trecut eu prin, peste, pe langa ele. Dar nu exista in legislatie, procese verbale de accident, in ochii autoritatilor. E o fantasma traita de mine si de altii care utilizeaza celebrele si platitele drumuri Romanesti.

Dar sa revin la drumul cu pricina. Din punctul de vedere al curbelor poti sa rulezi mai incet, desi avem timpi de conducere si stationare care nu tin cont de viteza pe astfel de drumuri.

Cu circulatia prin localitati suntem obisnuiti. Mergem ca si cum am citi gandurile celorlalti participanti la trafic, pietoni, caini, pisici, vaci, oi, carute, cai lasati de izbeliste,etc. Deci iar incet. Dar in privinta gropilor ce sa faci ? Incerci sa rezolvi labirintul ca la examenul psihologic adica doar din privire. Mai poti alege intre gropile mari care se vad, sunt drenate sau doar seci si cele pline cu apa, care iti rezerva surpriza adancimii. La gropi nu poti ghici gandurile, pentru ca pur si simplu nu au niciun gand.









Din pacate cele mai multe nu le-am putut fotografia. Eram ocupat cu uzura schimbatorului de viteze si cu verificarea limitelor de virare. Acestea sunt cele la care am oprit sa treaca cei de pe contrasens.







In concluzie as recomanda folosirea drumurilor Europene Romanesti doar pe timp de zi.

N-am scris de mult pe blog.
Imi cer scuze celor care vroiau o urmare si le multumesc celor care m-au incurajat sa mai postez.
Nici nu stiu cum sa incep.
O sa incerc asa.
E vineri dupamasa.Intr-un final s-au aprobat si obtinut fondurile pentru trnsportul spre Spania.
Eu sunt desemnat sofer de schimb pe masina unui coleg. Ei, mai castigam experienta.Plecam in jurul orei 18:00 de la garaj. Cu opririle pentru alimentare, spalare si gresare, drumul de 180 km pana in vama Bors dureaza 6 ore si 10 minute. Aveam in gand pornirea cu program complect din vama. Nu s-a mai realizat din cauza unei aprecieri eronate a duratei de deplasare pe acea distanta.
La trecerea frontierei, prietenii si fostii nostri tovarasi, ne fac din nou tot felu' de sicane. Azi s-au trezit sa verifice licentele, atestatele si datele de identificare inscrise pe documentele personale. Coada e de doar 9 - 10 camioane, dar timpul petrecut in ambuteiajul acela iti mai afecteaza si el timpul de conducere, asta pe langa disconfortul nervos pricinuit degeaba.
Reusim sa trecem prin punctul de trecere cu minim de "problema". Le aratam stingatoarele, trusa de scule dar mai au o nedumerire. Cum ne pornim la drum cu roata de rezerva de pe remorca pe pana? le explicam ca am avut o explozie si din cauza orei tarzii nu avem de unde sa cumparam anvelopa si vom cumpara una de la ei din tara. Raspunsul ii multumeste partial, destul cat sa ne faca semn ca e ok si putem sa ne continuam drumul spre pusta.
In acea noapte am condus fara pauza, schimbandune din mers pana la Murska Sobota, in Slovenia. Multumiti ca am scapat de stresul traversarii pustei hune.
Programul era aiurea oricum. In Slovenia se instituia interdictia de circulatie a doua zi de la ora 8, ora europei de vest. In italia la fel, iar in Franta era de sambata seara 22 pana duminica la 22.Asa ca am hotarat sa trecem din Slovenia in Italia sa ne continuam drumul in asa fel incat pe cand se ridica restrictia de circulatie in Franta sa intram si noi pe renumitele autostrzi franceze.Asa am si facut. Dupa o stationare la Savona ne-am continuat drumul spre Cot d' azur ul francez. Dezamagirea a fost mare. Era ceata densa si ca drum era altceva. Dupa cca 700 km parcursi fara oprire prin Italia, in Franta cei cca 500 km au avut 10 opriri pentru luat tichet si pentru platit. Partea mai "frumoasa" a fost ca fiind noapte a trebuit sa coboare cel care statea in partea dreapta ( sofer2) pentru a achita cu numerar. Portile de plata nefiind dotate cu dispozitive de incasare numerar la nivelul superior sau cu incasator pe timp de noapte.Dar ma rog, asta e o alta discutie. Conditiie de munca din Romania sunt cum sunt.